Sistemul limfatic

Sistemul limfatic reprezintă totalitatea ganglionilor, vaselor şi a altor corpuri limfatice (care transportă limfă), care participă la schimbul de substanţe şi este legat de sistemul circular şi sistemul imun. Acest sistem de organe este propriu ma

Este alcătuit din:

• Timus
• Ganglion limfatic
• Vas limfaticmiferelor.
• Splina

Totalitate a ganglionilor si vaselor limfatice, care, pe de o parte, participa la apararea imunitara a organismului, iar, pe de alta parte, au un rol circulator (drenarea limfei spre un curent sangvin).

Structura - Ganglionii limfatici sunt noduli situati pe traiectul vaselor limfatice. Aceste vase dreneaza tesutul interstitial. Un ganglion cuprinde o capsula si numeroase globule albe, sau limfocite, pe care le produce. Exista ganglioni superficiali, intre care cei mai importanti sunt situati in plica inghinala, subaxilar si de fiecare parte a gatului, si ganglionii profunzi, localizati in pelvis, in lungul aortei si in hilurile pulmonare. Provenite din toate partile corpului, vasele limfatice converg spre ganglionii limfatici, apoi se reunesc in vase de calibru din ce in ce mai mare. Ele sunt, in general, vase satelite ale vaselor sangvine. Principalul vas limfatic este canalul toracic care ia nastere in abdomen apoi isi urmeaza drumul pana in varful trunchiului, unde se varsa in confluenta venoasa jugulo-subclavie stanga, de la baza gatului.

Sangele

Sângele (latină sanguis, greaca veche: αἷμα, haima) este un ţesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine, transportă nutrienţii şi oxigenul la nivelul ţesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

Sângele este alcătuit din plasma sanguină în care plutesc o serie de celulule specifice sângelui.
Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă ţesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la ţesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sistemul vascular conţine la om ca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.Hematopoieza

Hematopoieza

Este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Hematopoieza are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acţiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) şi acidul folic (vitamina F), o scădere a concentraţiei sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea hormonilor necesari.
Aşa numitul cimitir al eritrocitelor este splina şi celulele Kupffer din ficat, viaţa unei eritrocite durează 120 de zile, după moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină acestea se elimină prin urină şi fecale.

Celula stem

Celula stem

(denumită şi celulă suşă) este definită ca o celulă care, prin diviziune, produce două celule ce au capacitatea de a rămâne în stadiul de celulă stem (păstrând astfel caracterul nediferenţiat) sau de a se diferenţia în urma unor diviziuni succesive. În acest fel, celula stem se poate divide fie simetric (caz în care rezultă fie două noi celule stem, fie două celule diferenţiate) fie asimetric (rezultând o celulă stem şi o celulă diferenţiată) Capacitatea celulei stem de a da naştere unei celule identice se numeşte auto-înnoire.

Celulele stem sunt progenitori nediferentiati care au abilitatea de a se divide si dezvolta intr-o multitudine de alte tipuri de celule inalt specializate care sunt capabile sa formeze tesuturi. Ele ar putea fi folosite in viitor pentru repararea diferitelor structuri specifice sau pentru cresterea de organe.

In functie de capacitatea lor replicativa si de potentialul de diferentiere, celulele stem au fost clasificate in:

1. Celule stem totipotente. Sunt produse prin fuziunea unui ovocit cu un spermatozoid. Tot celule totipotente sunt si cele aparute dupa primele diviziuni ale ovocitului fecundat. Acestea se pot diferentia in orice tip de celula, sunt capabile sa formeze o placenta si un embrion intreg;

2. Celule stem pluripotente. Sunt descendente ale celulelor totipotente. Se pot diferentia in toate tipurile celulare, cu exceptia celulelor totipotente. Sunt capabile sa formeze tesuturi derivate din toate cele trei foite embrionare (endoderm, mezoderm si ectoderm);

3. Celule stem multipotente. Sunt celule care produc celulele dintr-o singura familie, progenitori ai celulelor din diferite te suturi (ex:celulele stem hematopoietice se vor diferentia in celulele sanguine: hematii, celule albe, trombocite etc). Au un potential regenerativ imens si isi reinnoiesc continuu populatiile celulare;

4. Celule stem unipotente. Aceste celule pot produce un singur tip de celule, dar au proprietatea de a se reinnoi, ceea ce le diferentiaza de celulele non-stem. unor alte tipuri de celule se numeşte diferenţiere.

Transplantul

Transplantul de organ (sinonim cu grefa^[1] de organ) înseamnă înlocuirea totală sau parţială a unui organ sau ţesut bolnav cu un organ sau ţesut sănătos, sau cu părţi ale acestuia, provenind de la un donator. Organul sau ţesutul prelevat pentru transplant (numit şi grefon^[2]) poate proveni de la donatori vii sau de la donatori decedaţi. Beneficiarul unui transplant este numit primitor.

Transplantul de organe este singura sansa de supravietuire pentru pacientii cu insuficienta renala, cardiaca sau hepatica in faza terminala. Desi pacientii cu insuficienta renala pot fi dializati, cea mai buna optiune terapeutica in cazul lor este transplantul renal. In cazul insuficientei hepatice, cardiace si/sau pulmonare, transplantul este singura alternativa terapeutica. In prezent, operatiile de transplant sunt efectuate cu succes in clinici specializate din intreaga lume.

Transplantul renal
Primul transplant renal realizat cu succes la om a fost realizat in anul 1954. De atunci au fost inregistrate progrese considerabile in domeniu. Astazi, transplantul renal a devenit o operatie de rutina, insa numarul acestor interventii depinde de numarul redus de donatori. Supravietuirea in cazul pacientilor cu transplant renal este de 85-90%. De asemenea, se pot efectua transplanturi multiple de rinichi si pancreas, ce inregistreaza rate de succes in crestere. Transplantul renal ofera copiilor cu insuficienta renala sanse mult mai bune de supravietuire pe termen lung, comparativ cu dializa.

Transplantul cardiac si pulmonar
Transplantul de cord, realizat pentru prima oara la sfarsitul anilor 1960, a devenit terapia standard pentru pacientii cu insuficienta cardiaca severa, care nu mai raspund la alte forme de tratament. Pana in prezent, peste 46.000 de pacienti au beneficiat de un transplant de cord. In fiecare an, in intreaga lume au loc in jur de 3.000 - 4.000 de operatii de transplant de cord. Pacientilor ai caror plamani nu mai functioneaza li se poate transplanta fie un plaman, fie ambii plamani. Inima si plamanii pot fi transplantati si simultan.

Transplantul de ficat
Pentru pacientii cu insuficienta hepatica severa, transplantul este singura optiune terapeutica. In 1998 au fost efectuate peste 4.450 de transplanturi hepatice in Statele Unite ale Americii si 3.500 in Europa, numarul interventiilor efectuate fiind in continua crestere.

Rolul antibioticilor si administrarea acestora

Antibioticile sunt substante chimice organice produse de microorganisme sau obtinute prin sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor patogene.

Rolul antibioticului este acela de a stopa reproducerea bacteriilor prin diferite metode.
Antibioticele au un rol bine stabilit în tratamentul complicaţiilor septice ale bolilor inflamatorii intestinale (IBD), cum sunt abcesele şi infecţiile plăgilor. Spre deosebire de aceasta, beneficiul lor în ceea ce priveşte tratamentul procesului patologic primar propriu-zis, nu a fost dovedit încă în trialurile clinice, deşi sunt folosite în mod curent [124].
Raţionamentul se bazează pe o largă evidenţă ce demonstrează faptul că bacteriile luminale au un rol important în patogenia IBD.
Antibioticul este un compus chimic creat pentru a distruge bacterii. Poate fi produs în mod natural ori pe cale sintetică. Rolul antibioticului este acela de a stopa reproducerea bacteriilor prin diferite metode. Există antibiotice care doar blochează metabolismul bacteriilor, lăsând sistemul imunitar să le distrugă şi antibiotice care au scopul de a ucide bacteriile. De asemenea, antibioticul poate fi folosit şi preventiv, ca de exemplu pentru a preîntâmpina apariţia infecţiilor, înaintea unor operaţii.
Tratamentul cu antibiotice are puterea de a influenţa evoluţia IBD prin diferite mecanisme:

• descreşterea concentraţiei bacteriene în lumenul intestinal;
• alterarea compoziţiei microflorei intestinale în favoarea bacteriilor benefice;
• diminuarea invaziei bacteriene tisulare şi tratarea microabceselor;
• diminuarea translocării bacteriene în dezvoltarea BC. substante chimice nocive.

Vaccinurile

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.

Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.

Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).

Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.

În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase.

Drogurile

Termenul drog are mai multe accepţiuni. În sens larg desemnează orice substanţă(naturală sau artificială) care prin natura sa chimică determină alterarea funcţionării unui organ. În sens restrâns se referă substanţe care provoacă toleranţă şi dependenţă. În limbaj uzual, acest termen se referă la substanţe psihoactive, mai ales cele ilegale.Clasificare
Drogurile psihoactive se clasifică în felul următor

4. Cannabis sau cinepa indiana. Pudra. Fumata, mestecata, adaugata in produsele de patiserie, alte alimente, in bauturi. Efectele pudrei de cannabis depind de calitatea sa, de cantitatea absorbita si de consumator. Dozele mici produc euforie si o stare de exaltare agreabila care se termina cu somn. Nu provoaca dependenta fizica ci, la unele persoane firave, dependenta psihica. Scadere a activitatii, diminuarea atentiei si memoriei, tulburari de caracter (iritabilitate, instabilitate) si de dispozitie (alternarea fazelor de depresie cu momente de exaltare). Fiind cel mai ieftin este larg utilizat (ex. 75 –80% din consumatorii francezi).
Antipasihotice
1. LSD–ul. Numai LSD este sintetic (dietilamida acidului lizergic). Numai efectul LSD-ului dureaza citeva ore. Efecte placute sau neplacute, in functie de montajul mintal = expectanta consumatorului.

2. PCP (fenciclidina hidroclorica), cunoscuta sub numele de "praful ingerului" ("angel dust"). Se adauga ruperea contactului cu realitatea, agresivitatea (care poate persista citeva saptamini). In general se traverseaza fazele: violenta, comportament psihotic - 5 zile, alte 5 zile de comportament imprevizibil si cu insomnii si o rapida refacere in ultimele 4 zile. In timp, apar tulburari diferite.
Mod de funcţionare
Fiecare drog acţionează asupra unui neurotransmiţător sau receptor la nivelul sinapselor din neuroni, această acţiune ducând în general la efecte adverse pe termen lung.